ecosistem

când cărnii îi expiră permisul de liberă circulație prin lume 
oasele nu-și mai găsesc locul în piele
și-aleargă spre miros de pământ
în căutarea libertății pe care 
bobul de grâu o trăiește perpetuu
cu fiecare îngropare
cu fiecare trecere a lamei prin spic
cu fiecare mușcătură din pâine

Reclame

ziua a șasea

a fost o zi goală  

asemeni femeii goale pe care cineva o ia de mână

și își revendică dreptul de a cultiva în golul din ea,

copiii pe care să-i învețe să se înmulțească doi câte doi în toate zilele,

până în fiecare a șaptea zi,

zi în care au voie să să se oprească

și să întrebe: cine e tatăl nostru?

opțiune

cui îi mai pasă

dacă nările freamătă de viață sau de moarte?

e încă legal să tragi prin ele fum din  ADN-ul celor ce-au ars odată cu tine

e încă legal să te respiri și să-ți savurezi fricile căzute din caruselul de bâlci fără cai și cu lanțurile rupte cu care te-ai învârtit prin lumea asta 
fără ca măcar să plătești bilet

nici n-ai fi avut cu ce

ești doar un proscris infectat accidental cu viață care visează să adoarmă măcar o dată în laptele mamei  

ești golul din cer

tatuată cu hemoglobină 
luna te privește cu ochi  de criptă jefuită 
și-asmute câinii cărnii să-ți sfâșie noaptea

prin nări tragi tot cerul în tine

ți-acoperi urmele cu miros de lumină

și-i adormi cu seninul pe buze

și-n vene

cu vise

reciclare

în povestea de pe pagina asta suntem încă vii
pe cealaltă pagină a poveștii
moartea joacă șah cu câteva capete care-au provocat-o la un duel cu coasa
dar moartea nu taie capete
ea taie doar lumina
și-o duce orbilor din piață
s-o vândă la tarabe cu suprapreț

veniți de luați lumină!

decisivă

la final

simți cum viața te lovește în față

te pune la zid

și te posedă acolo până începi să plângi și să urli și implori cerul să nu-ți mai amputeze zilele

dar cerul îți sângerează pe retină și-l auzi sub pleoape

cum sapă morminte apusurilor pe care nu le veți mai trăi împreună

 vezi cum umbra  ți  se smulge din carne

și se sinucide inhalând lumina unei lumânări plânse

nu

nu mai ai puterea de­-a te opune și cedezi ultima gură de aer

 unui asmatic îndrăgostit de selfie-uri cu moartea

te târăști pe coate spre marginea lumii

până când coastele ară pământul de sub tine

și îți juri că data viitoare nu vei mai râvni

la mere

nevoi

modelăm zăpada în formă de pâine

și ne hrănim foamea cu felii din iarna asta bogată

ospăț împărătesc cu fețe de masă imaculate

este destul pentru toți

tu plângi de bucurie și uite

minune

pâinea ta transformată în apă

îți ține și de sete

iar la noapte

doamne ce fericire pe noi

ne vom adormi somnul sub plăpumi din puf alb

sătui

de-atâta huzur

căință

când trupul mi-a devenit  vas  păstrător de apă moartă și azil de visuri muribunde 

mi-am luat viața de mână și-am început să mă joc de-a oamenii

rostogolind zile în groapa comună de la capătul lumii

și evitând oglinzile din bâlciurile care creșteau la fiecare colț de stradă

ca nu cumva să-mi văd înfipt în carne păcatul

de-a nu-mi fi hrănit măcar o dată tălpile

cu distanța dintre mine și tine

comă

pahar după pahar

te-am băut ploaie

de-am devenit una cu toamna aceea

prelinsă prin ochii ultimului grăunte de viață

care mi-a mobilat trupul

pahar după pahar

te-am băut viață

mi-e ploaie-n ochi

gol paharul

și nimeni nu e dispus să-mi facă o transfuzie cu lumină

e prea întuneric să-mi dau seama

dacă m-am născut sau nu

mormânt

de azi nu mai  avem ce ne spune

ne-am îngropat cuvintele în beton

Ane  sacrificate la înălțarea liniștii dintre noi

de azi nu mai  avem ce ne spune

tăcerii adânci

cruce i-am pus

 un țipăt

năpastă

dezbrăcați de icoane

pereții își plâng  sfinții plecați spre alte raiuri

și goi privesc cum cerul

pe cruce-și răstignește albastrul

cum păsări oarbe își dezbracă aripile

și le așează  în cuibul  în care și-au adormit zborul

cum viața nu mușcă din oameni cu dinți falși

și cum

sufletele se întorc în carne

să omoare încă o viață