năpastă

dezbrăcați de icoane

pereții își plâng  sfinții plecați spre alte raiuri

și goi privesc cum cerul

pe cruce-și răstignește albastrul

cum păsări oarbe își dezbracă aripile

și le așează  în cuibul  în care și-au adormit zborul

cum viața nu mușcă din oameni cu dinți falși

și cum

sufletele se întorc în carne

să omoare încă o viață

înflăcărare

n-ai aflat
taina semnului de întrebare
născut prematur
în adâncitura ridului dintre ochi

dar ai zărit  visul unei lumini stinse
arzând felii de întuneric în ochiul negru al nopții
și-alergi către el desculț prin destine

în piept
tragi adânc
cenușa timpului care s-a ospătat din noi
și te rogi cerului:
stinge-mi lumina și lasă visele
să-mi ardă